Adagio in C minor (A.Marcello).mpg

De mâine, nu

Şi dacă scena fi-va iar ratată

Şi-acelaşi rol banal ne va blaza,

Nu-ţi coborâ privirea vinovată:

De mâine, nu voi mai juca.

Mai bine-ascunde-te-n acest poem

Ori în tulpina dragostei dintâi,

Nu spune da când fi-va să te chem

Şi nu spera cumva c-ai să rămâi.

Eu voi mâna mereu poştalioane

Mesajul meu purtând funambulesc,

Într-un decembrie de gramofoane,

Cu-acelaşi repetabil te iubesc.

Numărate, zilele prigoriei

Numărate, zilele prigoriei! / cum
Praful de puşcă în glonţul dum-dum
Şi fără speranţă lumina-n armoriile
Acestui trup ignorându-şi scoriile

Adormi-mi pe pleoapă / amintire trecută
Fă-mă din nou: ou, lemn de lăută!
Redă-mă de-a-ntregu-nceputului vag
Crucifică-mă pe nevăzutul catarg!


Îmi lasă doar secunda / pe sânul iubitei
Cu mâna s-alung scarabeul ispitei
Şi numără-mi - ca una - zilele toate
Cu-ale prigoriei vânată az'noapte.

Medievală

Mensonge e prinţesa ce azi se mărită

Cu prinţul stingher, într-o vreme uitat.

Gătită-i mireasa, la poartă careta,

Întins şi scrobit e-aşternutul pe pat.

Spre nava barocă de secoli mâncată

Alaiul domniţei se-ndreaptă uşor.

E ceasul de taină când îngeri s-arată

Şi-adâncile inimi deschise li-s lor.

Iubi-mă-vei-tu? întreabă stingherul

Ce numai iubirea nu-l crede nebun.

Mensonge îl priveşte sfioasă şi fierul

Se rupe-n inel ca o limba de fum.

Matostat

Nu plânge! În lacrima ta
Milioane de stele aprind jaspul de sânge
Nu plânge, nu plânge, beriozka

Nu plânge, iubito, nu plânge!

Călătoria diletanţilor

(“Tiflisul rămăsese în urmă. Se lumina de ziuă.

Drumul îngrozitor ne ducea spre cer.”

Bulat Okudjava)

Trăsura se rupse, caii fugiră,

Aurul - furii-l luară pe loc.

Serioja Miatlev sărută pe gură

Iubita plăpândă şi făr’ de noroc.

E albă pustia şi-n falsa genune

Serioja Miatlev ‘naintează cu greu.

La Tiflis! la Tiflis! Atât le rămâne,

Iar  lampa se stinge, fără de seu.

Spre Tiflis! aleargă  deja  inorogi,

Serioja Miatlev rasvântură stele.

E frig şi târziu  n-ai cui sa te  rogi
Ah! mirele-i semn rasturnat, in inele.


  

Poem euthanasiat

De zaua străpunsă de lespedea spartă

De fiul promis de rugăciunea deşartă,

Nici tu nici eu, vinovat nimărui

Greşala din urmă-i greşala dintâi.

De vruse un semn a ne da Zburătorul

Scrijelindu-mi pe frunte un psalm, cu toporul

Deschide cenaclu în sângele meu de bărbat

Citeşte-le grabnic poemul, euthanasiat.

Căci toate-s de-a valma-n cătarea cea nouă

Ou est-ce que j’ai perdu sărbătorile-două?

Când, în ce secol alergaram nebuni prin lămâi

Lustruindu-le ceara greşiţilor celor dintâi?